| Excerpt |
Articolul îşi propune o privire de ansamblu a două momente importante ale istoriei moderne a românilor: abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan I şi respectiv accederea la tron a principelui Carol I din dinastia germană de Hohenzollern Sigmaringen. În opinia autorului, privite printr-o unitate de măsură comună, cele două episoade sunt, în esenţa lor, complementare şi de semnificaţie istorică apropiată. În prima parte a eseului sunt sintetizate într-o formulă coerentă a dezvoltării istorice, motivele care au stat la baza căderii lui Cuza: deteriorarea totală a imaginii publice şi a popularităţii personale, încheierea rolului său în modernizarea societăţii româneşti, pierderea credibilităţii politice în plan internaţional, ca şi activitatea perseverentă de erodare şi înlăturare desfăşurată de “coaliţia monstruoasă”. În ceea ce priveşte al doilea moment istoric, se are aici în vedere faptul că acesta a reprezentat materializarea unei mai vechi direcţii existente în gândirea politică românească încă de la finele secolului al XVIII-lea. Menită să asigure echilibrul politic şi stabilitatea în conducerea statală, soluţia prinţului străin a fost îmbrăţişată, pe tot parcursul “epocii Cuza” de majoritatea reprezentanţilor mediului politic românesc, şi a fost dusă la îndeplinire, cu eficienţă, pragmatism şi tact diplomatic de liderii români în frunte cu I. Brătianu, C.A. Rosetti şi familia Golescu, în primăvara anului 1866, în cursul celor 3 luni care au urmat răsturnării domnitorului Unirii. |
