| Excerpt |
Stabiliţi în Ţările Române sau doar călători pe aceste meleaguri, artiştii veniţi din Franţa au fost cuceriţi de o matrice culturală care le era necunoscută, au fost primii profesori de desen în şcolile particulare abia formate, au avut iniţiativa primelor colecţii într-un moment în care ecourile Revoluţiei Franceze determina formarea spiritului civic modern. Asimilarea contribuţiei lor înnoitoare a fost facilitată de efervescenta spiritualitate românească din prima jumătate a secolului trecut, care a determinat, într-un timp istoric comprimat deşteptarea conştiinţei civice şi naţionale moderne. După o perioadă în care receptarea stilului Biedermeier a favorizat mai ales dezvoltarea portretului, a apărut o generaţie nouă de artişti care a cultivat în mod conştient racordarea picturii româneşti la marile cuceriri ale artei europene, prin asimilarea valorilor şcolii franceze de artă. În acest efort de afirmare a culturii româneşti moderne, numele lui Theodor Aman (1831-1891) s-a înscris cu strălucire. Discipol al clasicilor, sedus însă de realism şi de atitudinea realistă în faţa spectacolului vieţii, spirit luminat şi avid de cultură, Aman a cuprins în opera sa modelele estetice ale picturii franceze. Theodor Aman s-a apropiat cu admiraţie de Ingres şi Delacroix, de Gustave Courbet, Meissonier, de pictorii Şcolii de la Barbizon. Arta sa, de factură iniţial academistă, nu a refuzat sugestiile romantismului, impresionismului, atracţiei Orientului. În creuzetul intim al creaţiei maestrului s-au întâlnit astfel experienţa academistă, romantismul, realismul, plein-air-ismul Şcolii de la Barbizon, impresionismul, în fazele sale incipiente. Lui Theodor Aman i-a urmat cunoscuta triadă Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, pictori formaţi în mediul francez, care au aşezat pictura românească pe coordonatele artei europene. Nicolae Grigorescu (1838-1907) a evoluat de la pictura de icoane şi către o pictură integrată evoluţiei artei europene. Este un succes pe care artistul şi arta românească îl datorează Franţei. Începând din 1861, beneficiind de o bursă, Nicolae Grigorescu s-a aflat la Paris, la Şcoala de Arte Frumoase. A frecventat cu regularitate atelierele lui Sebastien Cornu şi Gleyre, pictori reprezentanţi ai neoclasicismului francez, unde a fost coleg cu Auguste Renoir. A lucrat mult la Muzeul Louvre, realizând numeroase copii după Salvator Rosa, Pierrre Prud'hon, Theodore Gericault, Gustave Courbet. După o scurtă perioadă romantică, a avut revelaţia plein-air-ului, a creaţiei pictorilor de la Barbizon şi a impresionismului. În 1864 s-a întors în ţară, revenind mereu în Franţa, atras de atmosfera şi peisajul de la Fontainebleau, Barbizon, Vitré. Grigorescu nu a întrerupt niciodată legătura cu lumea franceză, iar mediul artistic efervescent pe care îl oferea Franţa i-a permis realizarea unei sinteze plastice unice. Un alt mare pictor român, Ioan Andreescu (1850-1882), a ales Parisul în 1878 şi Academia Julian pentru a-şi continua sudiile începute la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Andreescu a manifestat un atent interes pentru pictura impresionistă, dar, la îndemnul lui Nicolae Grigorescu s-a decis să plece la Barbizon, unde a pictat în doi ani cele mai bune opere ale sale. Ioan Andreescu şi-a depăşit epoca prin inovaţii structurale care se desprind de impresionism. Preocupat să atingă esenţa subiectului, a pus în operă frământările generate de propriile meditaţii în faţa Universului, propria dramă şi presimţirea sfârşitului său iminent. Către anul 1900, după plein-air-ism şi impresionism, pictura românească a receptat simbolismul francez, arta grupului Nabis şi stilul Art Nouveau. În paralel cu influenţa picturii lui Nicolae Grigorescu, creaţia lui Ştefan Luchian (1868- 1916) a fost marcată atât de simbolismul cât şi de noutăţile de limbaj plastic ale Art-Nouveau-lui. Inconfundabil ca expresie, considerat şef de şcoală pentru pictura românească modernă, Ştefan Luchian şi-a desăvârşit formarea sa ca artist la Paris, unde a plecat în 1899. Aici a parcurs experienţa impresionistă, însuşindu-şi tehnica şi modul inedit de a lucra al lui Edgar Degas. Revenit în ţară în 1891, Ştefan Luchian s-a situat în avangarda mişcării artistice din România. Temperament mobil, a refuzat orice formă de conservatorism şi a receptat din ambianţa franceză noul ca posibil prag către inovaţie şi evoluţie. În urma mişcărilor de înnoire din arta românească, pentru care cultura şi arta franceză au avut o importanţă covârşitoare, în decembrie 1901 s-au pus bazele Societăţii "Tinerimea Artistică". Tinerii artişti care s-au format în această ambianţă au avut talentul, capacitatea şi puterea de a remodela pictura românească, care a devenit astfel una dintre cele mai importante şcoli de pictură modernă din sud-estul Europei. Mereu racordaţi la spiritualitatea franceză, într-un dialog din ce în ce mai profund şi diversificat, pe coordonatele fixate de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu şi Ştefan Luchian, s-au putut dezvolta talente ca Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Nicolae Dărăscu şi încă mulţi alţii, cărora li se datorează extraordinara înflorire a artei româneşti din perioada interbelică. |
