| Excerpt |
După venirea în ţară a Principelui Carol de Hohenzollern la 10 mai 1866, principalul obiectiv politic urmărit de politicienii şi diplomaţii români era pregătirea vizitei la Constantinopol, pentru confirmarea domniei. Tratativele se desfăşurau anevoios din cauza condiţiilor umilitoare pe care Turcia încerca să le impună, dorind să-şi ia revanşa pentru politica „faptului împlinit” utilizată cu succes de români, la aducerea pe tron a prinţului străin. Profitând de situaţia internaţională – schimbare opticii unor state europene, revolta populaţiei din Creta – diplomaţia română a încercat, cu răbdare şi tenacitate, să determine cabinetul condus de Aali-Paşa, la o atitudine mai conciliantă. Primul proiect de firman a fost respins de români, fiind considerat ofensator şi intolerabil, prin condiţiile impuse. Principele Carol a scris ministrului de externe al Turciei, atrăgându-i atenţia că situaţia din ţară era tensionată, minoritatea grecească reuşise să strângă fonduri însemnate pentru a-i ajuta pe cretani, ameninţând cu revolta, iar la graniţă, Serbia se pregătea să declanşeze insurecţia, cerând retragerea din ţară a garnizoanelor turceşti. În aceste condiţii diplomaţia turcească a devenit mai maleabilă şi, în urma schimbului de scrisori între Principele Carol şi vizirul Ruşdi-Paşa, s-a ajuns la un compromis. Principele a plecat în octombrie la Constantinopol pentru a primi investitura. În ciuda capcanelor de protocol întinse de diplomaţia turcă, Principele Carol a ştiut să le escamoteze cu eleganţă şi demnitate, folosindu-se şi de prerogativele dreptului regalian, atrăgând simpatia Sultanului care l-a primit de mai multe ori în audienţă şi i-a făcut mai multe concesii, unele refuzate anterior, înmânându-i firmanul de investitură. Unul din punctele pentru care diplomaţia românească luptase cu îndârjire era dreptul de a bate monedă. În firman era înscris acest drept, la punctul 3, dar cu condiţia ca monedele de aur şi argint să poarte „un semn” care indica suzeranitatea turcească. Turcia luase notă că în Constituţia promulgată în iulie 1866, art. 93, alin. 13 se proclama dreptul de a bate monedă, ca drept inclus între drepturile constituţionale, în virtutea „administraţiei independente şi naţionale” decise de Congresul de la Paris. Baterea monedei naţionale era vital necesară pentru însănătoşirea situaţiei economice şi financiare a Principatelor, aflate într-o stare de anchilozare generală. Comerţul se desfăşura greoi din cauza lipsei unei monede unice, în ţară circulând monede turceşti, ruseşti, austriece şi franceze, de aur, argint şi aramă, fără o valoare stabilă. Valoarea lor era impusă artificial, de o pătură prosperă de zarafi şi speculanţi care aducea un uriaş prejudiciu economiei şi mai ales comerţului. În aceste condiţii, progresul economic era stagnat şi finanţele statului înregistrau deficite apreciabile. Oamenii politici români, cu serioase studii economice şi doctorate obţinute la prestigioase instituţii superioare din apusul Europei, au elaborat proiectul de lege pentru instituirea monedei naţionale. Proiectul a fost votat la 29 martie 1867 şi la 11 ianuarie 1868 intra în vigoare Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale. Urmau să se bată monede de aur – în valoare de 20, 10 şi 5 lei, de argint – de 2 lei, 1 leu şi 50 de bani, de aramă - de 10, 5 şi 2 bani; greutatea şi puritatea metalului fiind specificată şi urmărită cu grijă, inspirându-se după sistemul monetar francez. Iniţial s-a hotărât baterea unor monede divizionare de aramă, motivând situaţia precară a economiei, care nu permitea aruncarea pe piaţă a unei cantităţi însemnate de metal preţios. În realitate intenţia politicienilor români era aceea de a nu fi obligaţi să pună sigla turcească prevăzută în firman, semn al suzeranităţii turceşti. Dar, alături de cele 5000 de monede divizionare s-a hotărât şi baterea a 100 de monede de aur cu valoarea de 20 de lei. În Legea monetară se prevedea ca pe Av. să se imprime stema ţării şi pe Rv. valoarea nominală. Monedele de aur frapate în 1868 purtau însă pe Av. efigia Principelui Carol, intenţia fiind aceea de a impune monedele cu denumirea de „caroli”, după modelul „napoleonilor” francezi, de acelaşi nominal. Legenda aversului - CAROL I DOMNULǓ ROMÂNILORǓ – a stârnit protestele Turciei şi Austriei. Turcia protesta pentru neaplicarea siglei turceşti, iar Austria pentru că legenda aversului („domnul românilor”), ar fi incitat la revoltă populaţia românească din Transilvania. Anul 1869 a însemnat pentru români, din punctul de vedere al politicii monetare, evaluarea posibilităţilor diplomatice şi practice pentru emiterea primelor emisiuni româneşti de argint. Locul desfăşurării acestei acţiuni era capitala franceză şi Constantinopolul. Datorită atitudinii binevoitoare a Franţei s-a hotărât ca baterea acestor monede să se facă la Hôtel de la Monnaie din Paris. Studiul de faţă prezintă activitatea diplomaţilor români de la Paris şi Constantinopol, reflectată în rapoartele diplomatice trimise în ţară şi cele ale miniştrilor din ţară, cu instrucţiuni şi sfaturi. Ceea ce impresionează pe studiosul de azi este competenţa autorilor acestor rapoarte, nu numai în sfera diplomaţiei şi politicii în general, ci şi în cea a legislaţiei europene, a economiei şi a finanţelor. Din documente se poate urmări tenacitatea cu care s-a dus această luptă pentru baterea monedei de argint fără sigla turcească. Franţa ceruse garanţii românilor, că dreptul de a bate monedă fusese obţinut definitiv, drept dobândit prin firmanul de investitură. Apoi se ridicase o altă obiecţie legată de legislaţia franceză, care interzicea baterea monedelor din metale preţioase cu nominal egal cu al celor franceze, de statele care nu făceau parte din Convenţia Monetară Europeană. România dorise afilierea la acest for, dar fusese împiedicată din cauza suzeranităţii turceşti, deşi legea monetară românească se alinia perfect reglementărilor sale, după care se inspirase. Deşi diplomatul român Ion Strat dăduse toate asigurările că guvernul nostru va observa toate reglementările cerute de Convenţia Monetară Europeană, sprijinul francez începea să oscileze. În iunie el a fost chemat de ministrul de externe francez, marchizul de la Valette, pentru a i se prezenta protestul ambasadorului turc, care ceruse ca solicitarea românească de a bate monedele în Franţa să fie „îndepărtată”. Motivul fusese tot efigia de pe aversul monedei. Deşi Ion Strat explicase că legea monetară intra sub incidenţa politicii interne independente a ţării, care fusese consfinţită prin semnăturile puse şi de Franţa şi de Turcia la Congresul de la Paris, anterior Unirii, deci ea putea fi modificată (în acest caz, înlocuirea stemei cu efigia Principelui), Franţa şi-a retras sprijinul. Diplomatul român a fost sfătuit să solicite altei ţări baterea monedelor, acolo unde „această monedă nu este considerată ca emanând de la autoritate” şi deci nu angajează guvernul, ţări ca Belgia sau Anglia. Ion Strat nu se bazase pe promisiunile franceze şi antamase deja tratative cu Belgia, aşa cum reiese dintr-un raport trimis în ţară ministrului de Finanţe Al. G Golescu, avertizându-l că cheltuielile erau mai mici. Cum protestului Turciei i se adăugase, din nou, cel al Austriei, Franţa a cedat. La orizont se profila un conflict cu Prusia (ţara de origine a Principelui Carol) şi Franţa avea nevoie de sprijinul Austriei. Apariţia primului leu de argint a trebuit să fie amânată, românii având însă satisfacţia ca primele 400.000 de mii de monede de 1 leu să fie bătute, la 24 februarie 1870, chiar la inaugurarea Monetăriei Statului din Bucureşti; ele purtau pe avers stema României. |
